Drum lin spre Lumină, Corina Untilă!

DSC_0103

Membrii Asociației „17 Decembrie a Răniților si Familiilor Îndoliate din Revoluția din 1989” Timisoara anunță cu durere în suflet plecarea dintre noi, în Ceruri, a colegei noastre dragi Corina Untilă, ieri 17 noiembrie 2019 la ora 19:10, lăsând îndurerați în urma ei pe sotul ei, copilul ei, mama și sora, rude, prieteni și colegi.

Corina s-a născut în data de 10 august 1971, în Timișoara. În seara de 16 decembrie 1989 a hotărât să se alăture luptătorilor împotriva regimului comunist, care se aflau deja în stradă, în Timișoara.

A fost împușcată de armata română în data de 17 decembrie 1989, la Podul Decebal din Timișoara.

La inițiativa ei s-a înființat Asociația noastră, în data de 26 februarie 1990 din dorința ei de a afla adevărul despre Revoluție și de a-i proteja pe răniți si pe familiile Eroilor-Martiri.

Trupul neînsuflețit se află la Casa Funerară de pe strada Vulturilor nr.23, Timișoara (lângă Cimitirul din Calea Șagului)

Înmormântarea va fi mâine, 19 noiembrie, la ora 13:00, în Cimitirul Rusu Șirianu, Timișoara.

 Dumnezeu să te odihnească în pace și să aibă grijă de sufletul tău, dragă Corina!

 Nu te vom uita niciodată!

Sincere condoleanţe familiei îndoliate și Dumnezeu să vă mângâie sufletele atât de greu încercate!

Mai multe despre implicarea Corinei în Revoluția din Decembrie 1989 din Timișoara, puteți citi mai jos:

UNTILÃ CORINA-DANIELA

M-am născut în Timişoara, în data de 10.08.1971. În data de 17 Decembrie 1989 am fost împuşcată la Podul Decebal din Timişoara, într-o coloană de manifestanţi care veneam dinspre centru, prin Complexul Studenţesc ca să chemăm şi studenţii să fie alături de noi şi împreună să ne îndreptăm spre miliţie pentru a-i elibera pe cei care au fost arestaţi cu o zi înainte, în urma manifestărilor ce au avut loc în tot oraşul.

Noi am fost împuşcaţi şi colegi de-ai noştri au murit. În fiecare an, în luna Decembrie, pentru noi este mai greu. Suntem mai nervoşi, mai sensibili.

Era aproape unsprezece, doisprezece noaptea, 16 Decembrie 1989. Ne uitam pe geam, vedeam coloana de manifestanţi şi în momentul acela am spus că vreau să merg şi eu cu ei. Mi-a fost ruşine că nu am fost cu ei de când începuseră. Eram cu tatăl meu acasă şi nu a vrut să-mi dea voie să plec. Ne-am certat, i-am spus că trebuie să merg şi eu în stradă, pentru că toţi, toată lumea e în stradă şi cum să stau eu să mă uit doar. Şi certându-ne m-am îmbrăcat în treining, m-am dus în hol, mi-am luat geaca numai şi am plecat, nici măcar nu l-am mai salutat. Am coborât în stradă, am simţit un sentiment de bucurie, faptul că în sfârşit putem spune “Jos Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”, “Români, veniţi cu noi!”. Eram foarte mulţi oameni, dar ne simţeam unii pe ceilalţi foarte apropiaţi, foarte prietenoşi, ne simţeam de parcă ne cunoşteam de când lumea. Cu aceste sentimente şi senzaţii, de bucurie, am plecat cu coloana aceea de manifestanţi prin oraş ca să strângem cât mai multe persoane care să ni se alăture. Trebuia să parcurgem un traseu prin mai multe cartiere: Calea Lipovei, Calea Aradului… iar după aceea să ne întâlnim în centrul Timişoarei şi cu alte coloane care strângeau oameni din alte zone ale oraşului. Cred că era aproape unu noaptea, două noaptea în momentul în care ne apropiam de centrul Timişoarei, iar acolo în Piaţa 700, când am ajuns noi, deja eram aşteptaţi de armată. Ne-au blocat drumul ca să nu ajungem în centru. În momentul acela ne-am oprit cu toţii, cei din armată ne-au spus “Mergeţi acasă, nu ne faceţi probleme, vedeţi-vă de vieţile voastre.” Ţin minte că era un tânăr încălţat în şlapi şi îmbrăcat cu o geacă care le-a spus celor de la armată “Ce să facem acasă? Nu avem pâine, nu avem curent. Noi vrem libertate” şi “Jos comunismul!”. În timpul acesta eram atenţi la ceea ce se discuta şi nu am observant că de fapt armata ne-a înconjurat din mai multe părţi. La un moment dat cineva a început să strige “Fugiţi, fugiţi!” şi fiecare a încercat să scape. Mie mi-au căzut cheile din buzunar şi nu ştiam dacă să mă opresc să le iau, dar ştiam că fără ele nu aveam cum să intru în casă. M-am oprit, m-am întors după chei şi în momentul acela am văzut un soldat cum lovea o bătrână cu patul puştii. În secundele acelea am avut aşa un sentiment că nu sunt suficient de puternică, că stau pe loc, că de fapt nu mă mişc. Mi-a fost o frică cumplită. Fugeam şi mă uitam după o poartă deschisă, într-o curte, unde să intru să mă ascund. Am ajuns pe strada Paris şi la prima curte pe care am văzut-o deschisă m-am aruncat pe burtă în nişte tufe de trandafiri care erau uscaţi. Stăteam acolo şi încercam să nu mi se audă nici măcar respiraţia, să pot să mă ascund cât mai bine. În timp ce stăteam acolo, au venit şi alţi oameni care se aruncau pe burtă în spaţiul acela ca să nu fie arestaţi sau bătuţi şi la un moment dat, în prima fază ne speriam unii de ceilalţi, dar după aceea, cum ne-am strâns prea mulţi şi nu mai încăpeam în locul acela, am intrat în scara acelei case cu două etaje, casă veche. Am stat acolo până la şase dimineaţa. Locatarii din acea casă ne-au auzit şi la un moment dat au ieşit pe casa scării şi au vrut să cheme miliţia. Ne-am rugat foarte mult de ei să ne înţeleagă, că nu suntem hoţi, că nu vrem să le facem nici un rău, doar ne ascundem ca să nu fim arestaţi. Oamenii au înţeles şi ne-au lăsat până la urmă să stăm acolo. Ţin minte că, în aceeaşi zi, m-am simţit foarte bine pentru ceea ce am făcut.

În zona “700”, în staţia de tramvai şi pe străzi era nefiresc de multă lume pentru o zi de duminică la ora 6:30 dimineaţa. Am plecat din acea scară pe rând, câte doi, ca să nu trezim bănuieli, pentru că de la trei persoane în sus se considera grup organizat şi erai luat la întrebări. Mă uitam la oameni, în tramvai, şi parcă plutea în aer o bucurie, vremea era caldă pentru acea perioadă, era decembrie şi parcă venea primăvara şi chiar venea primăvara libertăţii noastre cu durere cu tot, cineva trebuia să-şi asume şi durerea, a fost rândul nostru, generaţia 1989, dar atunci încă nu ştiam ce va urma.

În data de 17 decembrie, pe la ora trei şi jumătate, patru a venit verişoara mea împreună cu prietenul ei să-mi povestească ce se întâmplă în oraş. Eu numai ce mă trezisem şi i-am spus că ştiu ce se întâmplă, că am participat noaptea trecută în oraş la evenimente. M-am pregâtit să plec în oraş şi am plecat împreună cu verişoara mea şi cu prietenul ei. Ne uitam la ceea ce se întâmpla în centru, la librărie geamurile erau deja sparte şi cărţile cu Ceauşescu erau distruse, se vroia distrugerea lui, a ceea ce reprezenta el pentru noi.

Veneam dinspre centru, am ajuns lângă Catedrală, în zona cinematografului Capitol era coloana de manifestanţi. I-am întrebat pe verişoara mea şi pe prietenul ei dacă vin şi ei în coloana de manifestanţi. Ei mi-au spus că nu şi că dacă se întâmplă ceva grav să încerc să ajung la ei acasă, deoarece ei locuiau mai aproape de centru decât unde locuiam eu. De aici am plecat cu coloana de manifestanţi înspre Complexul Studenţesc. La casele pe lângă care treceam se deschideau geamurile şi oamenii se uitau la noi, mulţi veneau, îşi lăsau treaba ce o aveau de făcut. Ţin minte că am trecut pe lângă o casă unde un bărbat bătea un covor şi a lăsat acolo tot şi a venit cu noi. De acolo, din Complexul Studenţesc s-a hotărât să ne îndreptăm spre miliţie pentru a elibera toţi oamenii care au fost arestaţi în data de 16 Decembrie ziua şi noaptea. Traseul dinspre Complexul Studenţesc a fost hotărât să mergem pe străduţa care dă înspre Podul Decebal, între Parcul Poporului şi malul Begăi. Pe acea stradă am intrat cu coloana de manifestanţi, ţinându-ne de braţe şi cântând “Deşteaptă-te Române”, am înaintat, pe pod erau soldaţii (ne aşteptau) şi TAB-ul în spatele lor. Oamenii din coloană strigau “Suntem fraţii voştri!”, “Noi vrem, ca şi voi, o viaţă mai bună!”, “Şi părinţii voştri trăiesc greu!”. Ţin minte că s-a tras direct. Lângă mine era un băiat care mi-a spus “Hai să fugim, chiar se trage în noi”. În momentul acela m-am întors spre el şi am vrut să-i spun “Unde să mai fugim?”, în dreapta era gardul Parcului, foarte înalt, iar în stânga era malul Begăi, nu prea aveam unde fugi, dar după ce m-am întors înspre el, nu am mai apucat să-I spun nimic, am fost împuşcată. Am pus mâna la spate şi m-am uitat, am văzut că aveam sânge pe degete şi în momentul acela m-am blocat. Stăteam întinsă pe jos şi începusem să transpir foarte tare, în viaţa mea nu am transpirat aşa, era o transpiraţie rece şi foarte abundentă, respiram din ce în ce mai greu, îmi era foarte sete şi nu mă gândeam decât că trebuie să ajung la spital, atât. M-am ridicat de acolo, eram mai în faţă, nu ştiu cum am mers, nu ştiu cum… i-am ocolit pe cei care erau pe jos, nu ştiu să explic. Primele persoane pe care le-am întâlnit au fost două femei şi un bărbat, am ajuns lângă ei, am pus mâna pe umărul bărbatului şi am spus “M-au împuşcat”. Toţi cei de acolo, care au văzut ce s-a întâmplat, cei care au participat în zona aceea s-au mobilizat, s-au mobilizat foarte repede, au mers la oamenii care locuiau în acea zonă, au bătut la uşi şi au întrebat cine are maşină particulară, ca să ne strângă pe toţi răniţii, să ne ducă la spital. Salvările nu au venit după noi. De acolo nici o salvare nu a cărat nici un rănit. În zona Podului Decebal au fost rănite douăzecişiunu de persoane, patru au murit.

Am mers la spital cu o maşină, un Oltcit albastru, ne-a dus un domn în vârstă. Împreună cu mine în maşină, în faţă era un rănit care avea cinci gloanţe în el şi trăieşte, îl cheamă Crăsnean Vasile, iar soţia lui a venit pe maşină, sus pe capotă, până la spital. Lângă mine era o femeie împuşcată în cap care avea creier pe păr în partea stângă, care respira foarte greu, ea a murit. În stânga mea era un băiat, de vârsta mea, Necşuleu Gheorghe. El a fost împuşcat în gât şi glonţul a ieşit prin obraz. Se ţinea cu mâna de faţă şi sângele îi curgea, ştiu că amândoi, fără să vorbim, pentru că nu puteam, încercam să avem grijă să nu pătăm cu sânge maşina acelui domn. Am mers cu acea maşină până la Spitalul Judeţean. Ţin minte că pe drum ne-am mai întâlnit cu coloane de manifestanţi care se îndreptau spre Podul Decebal şi soţia lui Crăsnean Vasile, care stătea sus pe maşină striga “Faceţi loc, faceţi loc! Sunt răniţi în maşină, lăsaţi-ne să ajungem la spital!” Oamenii se dădeau la o parte şi aşa am ajuns destul de repede la spital. La un moment dat, pe holul spitalului, a trecut un doctor pe lângă mine şi l-am prins de mână şi i-am spus: “Mie nu-mi faceţi nimic? că mi-e rău.” S-a uitat la mine şi a zis: “Dar ce-i cu tine?”. Atunci i-am arătat că sunt împuşcată în spate. A chemat o targă, mie îmi era deja foarte greu să mă mişc. M-au pus pe targa aceea. Glonţul a pătruns adânc în corp şi nu a putut fi scos decât după un an.

Când eram în blocul pre-operator, o studentă (au venit ca să ajute toţi studenţii de la medicină care mai erau în Timişoara, fără să fie chemaţi, au venit să ajute ştiind că este o situaţie ca de război) ne umezea buzele şi ne făcea injecţii cu anti-tetanos, am rugat-o s-o cheme pe prietena mea, Violeta Dumbrăveanu, care era internată la etajul 7.

Un alt rănit stătea pe scaun şi certa cu asistentele ca să i se dea un chibrit pentru a-şi aprinde ţigara, dar nu i se dădea voie, era tare supărat. La un moment dat au venit mai mulţi doctori ca să facă trierea pentru sălile de operaţii şi chiar nu ştiu dacă erau şi securişti, nu-i vedeam, eram întinsă pe burtă cu capul înspre partea dreaptă, nu mă mai puteam mişca, mă durea tot corpul, respiram foarte greu şi îmi era foarte sete. Când i-a văzut pe doctori, bărbatul acela care vroia să fumeze le-a spus: “Daţi-mi un foc, credeţi că noi suntem proşti? Ştim că va veni securitatea după noi, lăsaţi-ne să fumăm, poate că este ultima noastră ţigară!” Am auzit când i s-a spus: “Daţi-i un chibrit”, şi altceva nimic. Cei care puteau fuma şi-au aprins ţigara, simţeam mirosul de fum de ţigară şi mă gândeam “Da, poate că şi pentru mine e ultimul fum de ţigară”.

Doctorii făceau trierea în funcţie de gravitatea rănilor. Ţin minte că m-au examinat şi pe mine, fiind împuşcată în spate, şi am simţit cum cineva şi-a băgat degetul direct în rana mea, am ţipat cât am putut de tare, conform diagnosticului am o coastă lipsă şi o bucată lipsă din lobul drept al ficatului şi plămânul drept – pahipleurită bazală şi hemotorax. Nu ştiu ce a vrut acel doctor să facă, să-mi caute glonţul cu degetul sau să-mi maseze ficatul? Nu ştiu nici dacă aşa trebuia să fie procedura medicală. După acea examinare starea mea a devenit tot mai stinsă, prietena mea Violeta vorbea cu mine ca să mă ţină trează, prezentă. La un moment dat nu-i mai răspundeam. Mi-a povestit ulterior că s-a dus la sălile de operaţie şi s-a rugat să mă bage imediat în operaţie pe prima masă care era liberă. După un timp au venit după mine şi m-au băgat în sala de operaţie şi ţin minte că-i rugam să-mi dea anestezie, să nu mă opereze pe viu, că nu am să rezist durerii, în timp ce-mi tăiau hainele m-au adormit.

În spital se auzeau urlete cam peste tot, la urgenţe, pe holuri, în blocurile pre-operator şi se spunea că nu au anestezice şi că se mai operează pe viu. Nu s-a întâmplat aşa, am fost anesteziaţi toţi cei care am fost operaţi.

Violeta a stat cu mine şi după operaţie m-a păzit tot timpul, din data de 17 până în data de 25 Decembrie nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat, eram adormită cam tot timpul, mă ţineau trează când mi se făcea puncţie la plămân şi la ficat sau când doctorul Petru Deutsch şi doctorul Mircea Pavcov aduceau aparatul ca să-mi facă radiografie pulmonară în salon şi cei doi medici mă ridicau pentru că eu nu mă puteam mişca.

Violeta mi-a povestit că a vorbit cu domnul doctor Deutsch şi l-a întrebat care este situaţia mea şi ce şanse am să supravieţuiesc. I-a spus că dacă sunt sănătoasă şi îmi rezistă organismul am şanse, pentru că sunt tânără, aveam 18 ani.

Familia mea a fost anunţată de Violeta că sunt la spital, au încercat să vină la mine, dar nu s-a putut, armata şi securitatea nu dădeau voie nimănui să intre în spital. Mai mult decât atât, securitatea a confiscat din toate saloanele fişele de observaţie ale răniţilor.

La un moment dat, nu mai ştiu exact în ce zi, au venit foarte mulţi tineri cu tricolorul şi, în reanimare pereţii sunt de sticlă, au intrat în salon o fată şi un băiat, au venit la noi la pat şi ne-au spus: “Mulţumim pentru ceea ce aţi făcut pentru noi!” Acest lucru m-a impresionat foarte tare.

Ştiu că nu mai este aceeaşi armată ca şi atunci, dar de multe ori mi-am pus întrebarea “Dacă eu eram în locul lor, ce aş fi făcut? Aş fi tras în oameni sau alegeam să mă sinucid?”  Sau aş fi încercat să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă că, de fapt, oamenii care sunt în stradă nu sunt duşmanii poporului. Nu ştiu ce variantă aş fi ales. Una singură sigur nu aş fi ales-o: nu aş fi tras în oameni. Am ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună în Romania. Din păcate, acum la 25 de ani, nu pot să spun că acest lucru se întâmplă. S-au câştigat libertăţi esenţiale, dar oamenii de rând o duc greu în continuare. Cred că în acest sens ar trebuie făcute mai multe.

După ce am fost împuşcată, în 1990 am plecat la Paris. Aveam posibilitatea să mă stabilesc acolo, să-mi continui acolo studiile. Dar nu am putut, nu mai pot să plec din acest oraş. Cred că noi toţi cei care am supravieţuit evenimentelor din Decembrie 1989 avem o datorie morală faţă de cei care au murit şi trebuie să avem în vedere tot timpul acest lucru pentru ca sacrificiul lor să nu fie în zadar.

De atunci, din data de 17 Decembrie 1989, pentru mine, ca şi pentru foarte mulţi răniţi, relaţia cu spitalul, în general, a devenit un fel de “acasă”, am renăscut, unii dintre noi, acolo în spital. Dumnezeu ne-a îngăduit acest lucru, îi sunt recunoscătoare. Mă bucur că azi, în România, toţi copiii şi fiul meu David, născut în anul 2007, care este o minune ce mi-a binecuvântat viaţa, trăiesc într-o stare firească a libertăţii, libertate pe care o alege fiecare după propriul nivel al conştiinţei. Viaţa mea, ca şi a tuturor oamenilor, este un dar divin. Din păcate, nu toţi oamenii înţeleg acest fapt, căci, altfel, am trăi viaţa cu respect, iubire, sinceritate şi am fi mai atenţi unii faţă de ceilalţi.

Pentru mine este foarte dureros să trăiesc cu acest fapt: în propria mea ţară am fost împuşcată de armata propriei mele ţări. După atâţia ani de la Revoluţie, nu am auzit niciodată ca armata să-şi fi cerut scuze faţă de noi, răniţii şi familiile Eroilor-Martir.

Am câştigat libertate, o nouă identitate ca popor, demnitate şi patriotism. Văd toate acestea la noua generaţie, generaţia “facebook” şi mă bucurră faptul că ei duc mai departe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Doamne ajută!

 

Corina Untilă

Timişoara, noiembrie 2014

 

 

 

 


17 Decembrie 2018 – Program de Comemorare a Eroilor-Martir din Decembrie 1989

PROGRAM COMEMORATIV ORGANIZAT DE

ASOCIAŢIA „17 DECEMBRIE A RĂNIŢILOR ŞI FAMILIILOR ÎNDOLIATE

DIN REVOLUŢIA 1989″

CU AJUTORUL PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI TIMIŞOARA

ŞI AL MITROPOLIEI BANATULUI

Ziua de 17 decembrie este zi de doliu pe raza Municipiului Timişoara în memoria Eroilor-Martiri care au luptat în Decembrie 1989 pentru libertate şi demnitate, împotriva unui regim totalitar şi ateu si au adus libertate poporului român.

Programul de comemorare este detaliat mai jos:

16 Decembrie 2018

Ora 23:45 LITURGHIE LA BISERICA MARTIRILOR DIN TIMIŞOARA, STR. MARTIR DUMITRU JUGĂNARU NR.10

17 Decembrie 2018

Ora 7:30 – 9:30 PRIMIREA INVITAŢILOR DIN ŢARĂ, la sediul asociaţiei, Calea Şagului nr.7
Ora 10:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI LA CATEDRALA MITROPOLITANĂ DIN TIMIŞOARA; DEPUNERE DE COROANE
Ora 12:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI LA BISERICA MARTIRILOR DIN TIMIŞOARA, STR. MARTIR DUMITRU JUGĂNARU NR.10, DEPUNERE DE COROANE
Ora 13:30 DEPLASARE DE LA BISERICA MARTIRILOR LA CIMITIRUL EROILOR
Ora 14:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI ŞI PARASTAS LA CIMITIRUL EROILOR, CALEA LIPOVEI, DEPUNERE DE COROANE
Ora 18:00 MOMENT DE RECULEGERE CU LUMÂNĂRI PERSONALIZATE CU CHIPURILE EROILOR-MARTIRI AI REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989 DIN TIMIŞOARA PE TREPTELE CATEDRALEI MITROPOLITANE

19 Decembrie 2018

Ora 19:00 Deplasare de la Timişoara la Popeşti-Leordeni în memoria Eroilor-Martiri din Timişoara care au fost incineraţi. Cei care doresc să participe sunt rugaţi să ia legătura cu doamna Georgeta Carpîn

20 Decembrie 2018

Ora 10:00 Depuneri de coroane la troiţa crematoriului “Cenuşa” – Parcul Tineretului din Bucureşti
Ora 12:00 Parastas şi slujbă de pomenire la Popeşti-Leordeni – Monumentul şi Biserica Eroilor-Martir ucişi la Timişoara

Adunarea Generală a Asociaţiei

Stimaţi membri ai Asociaţiei,

Cosiliul director al Asociaţiei „17 Decembrie a Răniţilor şi Familiior Îndoliate din Revoluţia 1989”, Timişoara convoacă toţi membrii pentru Adunarea Generală sâmbată 25 august 2018 ora 12:00 la sediul Asociaţiei din Calea Şagului nr.7, Timişoara.

Ordinea de zi a şedinţei:

  1. Prezentarea situaţiei financiar-contabile
  2. Dosarul Revolutiei a fost redeschis
  3. Situatia indemnizatiilor beneficiarilor Legii 341/2004
  4. Diverse (propuneri/sugestii/iniţiative pentru activitatea viitoare a Asociaţiei)

In cazul în care nu se întruneşte numărul minim necesar pentru ca şedinţa să fie statutară, aceasta se va reprograma pentru sâmbată 1 septembrie 2018 ora 12:00 tot la sediul Asociaţiei.

Vă mulţumim.

Consiliul director

 


Model de cerere pentru Indemnizatie copii ai Eroilor Martir

Gasiti pe blogul lui Marius Mioc modelele de cerere de punere in plata a copiilor urmasi ai Eroilor-Martir din Revolutie in urma Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23 din 19 martie 2018, dată în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, și publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 14 iunie 2018https://mariusmioc.wordpress.com/2018/07/04/modele-de-cerere-catre-casele-de-pensii-pentru-copiii-de-eroi-martiri-care-doresc-indemnizatie-revizuite-in-urma-deciziei-iccj-nr-23-2018/


Solicitare in urma Deciziei nr. 23/2018 a ICCJ referitoare la Dreptul la Indemnizație al Copiilor Eroilor Martir ai Revoluției din 1989

In urma publicarii in Monitorul Oficial a deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justie pe care o puteti citi aici: https://mariusmioc.wordpress.com/2018/06/16/decizia-iccj-referitoare-la-dreptul-de-indemnizatie-al-copiilor-de-eroi-martiri-ai-revolutiei/

Asociatia noastra a trimis catre Casa Nationala de Pensii urmatoarea Solicitare:

Către

Casa Naţională de Pensii Publice

 petitii.sesizari@cnpp.ro

Bucureşti, Str. Latină nr. 8, Sector 2, Cod poştal 020793

Prin aceasta vă informăm că  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit prin  Decizia nr. 23/2018, pronunţată în 19 martie 2018 în dosar 3340/1/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 14 iunie 2018:

„Dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) ultima teză din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014, nu impun nicio condiţie pentru acordarea indemnizaţiei lunare reparatorii copilului eroului-martir după vârsta de 26 de ani”.

În consecinţă, vă rugăm să puneţi în plată beneficiarii Legii nr.341/2004 art. 4, alin. (2) lit. c) ultima teză.

Hotărîrea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru toate instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Conform acestei hotărîri a Înaltei Curţi, copiii de eroi martiri ai revoluţiei au drept la o indemnizaţie de 0,5 din cîştigul salarial mediu brut folosit la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, fără nici un fel de condiţie.

Deoarece pînă acum au existat din partea Caselor de Pensii refuzuri de a plăti indemnizaţia prevăzută de OUG 95/2014, sub pretextul impunerii unor condiţii neprevăzute de textul legal, vă cerem să prelucraţi cu toate Casele de Pensii judeţene recenta hotărîre a ÎCCJ cu privire la faptul că indemnizaţia de 0,5 din cîştigul salarial mediu brut prevăzută de OUG 95/2014 trebuie acordată fără nici un fel de condiţie. Totodată vă cerem să luaţi măsuri disciplinare, în conformitate cu Codul Muncii şi cu statutul funcţionarilor publici, împotriva acelor funcţionari ai dumneavoastră care refuză să pună în aplicare OUG 95/2014 chiar şi după această hotărîre a ÎCCJ, care lămureşte orice eventuale neclarităţi ar fi putut exista în interpretarea legii (lege care pentru noi a fost mereu extrem de clară, nu ştim de ce a fost atît de greu de interpretat de Casele de pensii).

Orice proces între Casa de pensii şi copiii de eroi martiri ai revoluţiei avînd ca temă indemnizaţia prevăzută de OUG 95/2014 va fi cîştigat de aceştia, instanţele fiind obligate să respecte hotărîrea ÎCCJ. Noi vom face o campanie de informare pe plan naţional pentru copiii de eroi martiri, ca să ceară această indemnizaţie şi să atace în instanţă orice eventual refuz al Caselor de Pensii.

Credem însă că este de interes general să se evite calea instanţei, care înseamnă timp şi bani pierduţi, iar Casele de pensii ar trebui în final să plătească cheltuieli de judecată şi să reactualizeze sumele plătite conform ratei inflaţiei.

Totodată vă sugerăm ca în viitor, cînd faceţi propuneri de buget pentru instituţia dumneavoastră, să ţineţi seama de prevederile Legii 341/2004 modificată prin OUG 95/2014 prin care copiii de eroi martiri ai revoluţiei au dreptul necondiţionat la o indemnizaţie de 0,5 din cîştigul salarial mediu brut.

Cu deosebită consideraţie,

Asociaţia “17 DECEMBRIE A RĂNIŢILOR ŞI A FAMILIILOR ÎNDOLIATE DIN REVOLUŢIA 1989”, Timişoara

 


Distribuirea documentelor de călătorie pe 2018 CFR și METROREX

Pentru județele Olt, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Caraş Severin, Vîlcea, Hunedoara, Timiş, Arad, Bihor, Alba, Cluj, Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa Năsăud, Mureş, Sibiu –  Responsabilul de zonă  – este domnul CONSTANTINESCU IONUŢ – Inspector de specialitate IA – Departamentul pentru Revolutionari – tel. 0760.784.537;
Distribuirea documentelor de călătorie pe 2018 CFR și METROREX, se va face conform următorului calendar :
în teritoriu la sediul Prefecturilor – program distribuire documente de călătorie:
  Județul Sibiu – 18.01.2018, 19.01.2018 – program 09.00-16.30
  Județul Timiș – 22.01 – 24.01.2018 – program 09.00-16.30
Orice modificare va fi comunicată ulterior.

17 Decembrie 2017 – Program de Comemorare a Eroilor-Martir din Decembrie 1989

PROGRAM COMEMORATIV ORGANIZAT DE

ASOCIAŢIA „17 DECEMBRIE A RĂNIŢILOR ŞI FAMILIILOR ÎNDOLIATE

DIN REVOLUŢIA 1989″

CU AJUTORUL PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI TIMIŞOARA

ŞI AL MITROPOLIEI BANATULUI

Ziua de 17 decembrie este zi de doliu pe raza Municipiului Timişoara în memoria Eroilor-Martiri care au luptat în Decembrie 1989 pentru libertate şi demnitate, împotriva unui regim totalitar şi ateu.

Programul de comemorare este detaliat mai jos:

 16 Decembrie 2017

Ora 23:45 LITURGHIE LA BISERICA MARTIRILOR DIN TIMIŞOARA, STR. MARTIR DUMITRU JUGĂNARU NR.10

17 Decembrie 2017

Ora 8:00 – 9:30 PRIMIREA INVITAŢILOR DIN ŢARĂ, la sediul asociaţiei, Calea Şagului nr.7
Ora 10:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI LA CATEDRALA MITROPOLITANĂ DIN TIMIŞOARA; DEPUNERE DE COROANE
Ora 12:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI LA BISERICA MARTIRILOR DIN TIMIŞOARA, STR. MARTIR DUMITRU JUGĂNARU NR.10, DEPUNERE DE COROANE
Ora 13:30 DEPLASARE DE LA BISERICA MARTIRILOR LA CIMITIRUL EROILOR
Ora 14:00 SLUJBA DE POMENIRE A EROILOR-MARTIRI ŞI PARASTAS LA CIMITIRUL EROILOR, CALEA LIPOVEI, DEPUNERE DE COROANE
Ora 19:00 MOMENT DE RECULEGERE CU LUMÂNĂRI PERSONALIZATE CU CHIPURILE EROILOR-MARTIRI AI REVOLUŢIEI DIN DECEMBRIE 1989 DIN TIMIŞOARA PE TREPTELE CATEDRALEI MITROPOLITANE

19 Decembrie 2017

Ora 19:00 Deplasare de la Timişoara la Popeşti-Leordeni în memoria Eroilor-Martiri din Timişoara care au fost incineraţi.

20 Decembrie 2017

Ora 10:00 Depuneri de coroane la troiţa crematoriului “Cenuşa” – Parcul Tineretului din Bucureşti
Ora 12:00 Parastas şi slujbă de pomenire la Popeşti-Leordeni – Monumentul şi Biserica Eroilor-Martir ucişi la Timişoara