In memoriam

Ţintaru Octavian - Erou Martir (13.09.1968 – 17.12.1989)

Octavian s-a născut în 13 septembrie 1968 la Drobeta-Turnu-Severin.Familia s-a mutat în Timişoara în 1978. A urmat cursurile liceului industrial de chimie “Azur” pe care l-a absolvit în 1988. Apoi vroia să urmeze Facultatea de Litere din Timişoara, pentru că îi plăcea să scrie romane şi versuri. In 2 septembrie 1989 s-a căsătorit. Dar în 17 decembrie 1989 a fost împuşcat alături de revoluţionarii ce se îndreptau înspre Prefectura Timiş.

Soţia lui Octavian povesteşte despre acele zile din Decembrie 1989

În noaptea de 16 spre 17 decembrie Octavian şi eu eram la prietenul nostru Ciprian, pe strada Eneas. În jurul orei 22:00 Daniela – o prietenă comună -  a venit din centru şi a bătut la geam. Ciprian a deschis şi am auzit-o spunând că în Timişoara e revoluţie. Octavian era sceptic în privinţa Danielei “Ţie întotdeauna ţi-au plăcut vorbele mari”!, dar şi cel mai entuziasmat. Daniela era transfigurată şi toţi, Octavian, Ciprian, Marieta şi cu mine, am înţeles că se întâmplă ceva în momentul în care am auzit strigătul ce străbătea prin noapte “JOS COMUNISMUL ! JOS CEAUŞESCU!”  Octavian a decis că trebuie să fie şi el acolo. Acolo unde se decide soarta noastră, a tuturor. A vrut să meargă la luptă. Dar când i-am spus că merg şi eu cu el, s-a răzgândit, i-a fost teamă pentru mine. A doua zi dimineaţa am plecat spre garsoniera noastră din Lipovei. Nu circula nici un mijloc de transport în comun, am mers pe jos. Cand am ajuns în Piaţa “Maria” am văzut urmele luptei din seara trecută. Era duminică 17 decembrie, am ajuns acasă şi Octavian spunea într-una “E un moment istoric!” “Trebuie să se întâmple!” “Nu mai putem trăi ca nişte şobolani!” După ce a mâncat s-a întins puţin pe pat cu privirea în tavan. Apoi s-a îmbrăcat să plece la serviciu (deşi era duminică, lucra în schimbul 2 la Spumotim, ca electrician). L-am condus până la uşă, el a deschis-o şi, din prag, cu mâna pe clanţă, mi-a spus “Şi să-mi fie ţărâna uşoară!”. Eu m-am cutremurat, i-am spus să nu vorbească aşa. Apoi mi-a spus că dacă nu ajunge el acasă, să-l caut la părinţii lui. Seara, pe la ora 20:00, vecinul de palier a bătut la uşa noastră să întrebe de Octavian. I-am spus că e la lucru “Păi el nu ştie că e Revoluţie? Au murit oameni!” mi-a spus vecinul. Am decis să plec la Spumotim să-l caut pe Octavian. Tramvaiele nu circulau, am mers din nou pe jos până la Spumotim. Am trecut prin Piaţa “Traian” unde toate magazinele erau devastate, volumele lui Ceauşescu erau un rug în mijlocul pieţei, iar câţiva tineri stăteau în jurul focului pe scaunele pliante scoase din magazine. Am ajuns la Spumotim şi am aflat că Octavian a ajuns la ora 14:00 când începea tura lui, dar a plecat în oraş cu cei care ieşeau atunci din tură. M-am dus la părinţii lui, care locuiau aproape de Complexul Studenţesc. Aici am aflat că Octavian fusese la ei pe la ora 17:00 sau 18:00, le-a povestit părinţilor despre ce se întâmplă în oraş, cum a scuipat înspre militarii din Piaţa Operei întrebându-i “VOI PE CINE APÃRAŢI?” şi mai apoi l-a luat de guler pe un barbat ce vandalizase magazinul de blănuri din centru,, iar mama lui, înfricoşată de ce ar putea să se întâmple, nu a vrut să-l mai lase să iasă din casă. Octavian i-a strigat că “ISTORIA NU SE FACE ÎN BUCÃTÃRIE! E MAI RÃU CA LA 1907 !’’ A plecat să se întâlnească cu grupul care trebuia să meargă la prefectură, dar atunci când au ajuns lângă Parcul Poporului, de pe Podul “Decebal” armata a primit ordin să tragă în plin. A tras.  Eu am vrut să plec să-l caut, dar mama lui mi-a spus că i-a promis lui Octavian că are grijă de mine şi nu m-a lăsat să ies din casă. A doua zi dimineaţa, 18 decembrie, am fost cu mama lui la spitalul Judeţean să întrebăm dacă Octavian e acolo. Nu ni s-a răspuns, ne-au zis sa revenim pe la prânz. Când ne-am întors nu mai aveam acces în spital pentru că era înconjurat de un cordon de militari. Au trecut zile chinuitoare de căutări şi aşteptări şi nu ştiam nimic despre Octavian. Nu era nici printre cei eliberaţi din arest, nu era nici la groapa comună unde am fost cu Coca, sora lui, să-l căutăm. Apoi am auzit de cei arşi la crematoriu şi speram cu toţii să nu fi fost printre ei, speram încă la posibilitatea să aflăm veşti despre el, poate era în alt oraş, cu alte grupuri de Revoluţionari. În data de 26 decembrie am fost cu prietenul lui Octavian, Cristi, să întrebăm de el la toate spitalele din oraş. Octavian nu era nicăieri. Seara târziu am ajuns la Spitalul Judeţean unde ni s-a spus să revenim dimineaţă când vom găsi o listă cu cei identificaţi şi poze cu cei neidentificaţi. Cristi a fost în dimineaţa de 27 decembrie la Spitalul Judeţean şi a văzut numele lui Octavian pe listă. L-a şi văzut. La morgă. Îndurerat şi transfigurat (după cum mi-a spus mama lui) Cristi s-a întors acasă şi m-a sunat să-mi spună că l-a găsit pe Octavian. Am plecat la sora lui Octavian la serviciu şi împreună cu ea ne-am dus la spital. Eu nu am avut puterea să intru cu Coca la morgă, am aşteptat-o într-un cabinet. Când s-a întors mi-a spus că intr-adevăr  e Octavian, că Octavian nu mai e. Cu certificatul de deces întocmit, urma ca în acea zi să fie dus împreună cu încă 7 victime, din care 5 erau neidentificate, la Cimitirul eroilor pentru inmormântare, fără ca familia să fie anunţată. Octavian suferise o operaţie laborioasă condusă de Dr. Lazăr Fulger. Din cauza gloanţelor explozive i-au fost distruse un rinichi, jumătate din ficat şi artera femurală. Nu a supravieţuit pentru că nu erau rezerve de sânge pentru transfuzie. Conform spuselor doctorului, ultimele lui cuvinte au fost “Da’ ce, asta-i viaţă?”

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Ciobanu Constantin - Erou Martir (15.03.1946 - 17.12.1989)

După 21 de ani de la momentul pe care l-a trăit în seara de 17 decembrie 1989 Ciobanu Dorinel Claudiu, fiul Eroului-Martir Ciobanu Constantin (născut în data de 15.03.1946-decedat în 17.12.1989), povesteşte:

În dimineaţa zilei de 17.12.1989 m-am deplasat înpreună cu tatăl meu la biserica baptistă din Timişoara. Am observat că în oraş sunt manifestanţi care se îndreptau către Piaţa Maria din Timişoara, aceştia scandând lozinci contra regimului comunist. Tatăl meu şi cu mine ne-am alăturat demonstranţilor scandând lozinci anticomuniste, după care, înpreună cu ceilalţi manifestanţi, ne-am deplasat spre centru (actualmente Piaţa Victoriei).

În seara zilei de 17.12.1989 în jurul orelor 23.00 am văzut un cordon de militari îmbrăcaţi în uniforme kaki care se deplasau pe str.Transilvania, venind dinspre str. Crizantemelor, şi care au deschis focul spre demonstranţi şi asupra balcoanele blocurilor de locatari. La ora 23 şi 50 de minute eu am coborât în faţa blocului vrând să văd ce se întîmplă, militarii au început să tragă focuri de armă asupra mea. În acel moment m-am ascuns în spatele unei Dacii de culoare roşie, dar atunci au început să tragă mai intens asupra mea. Find foarte speriat am fugit spre scara blocului unde locuiam, îndreptîndu-mă spre uşa apartamentului. La intrarea mea în casă s-au auzit focuri de armă, în acel moment m-am îndreptat spre balcon unde am văzut cum tatăl meu a fost împuşcat în cap de către acel cordon de militari care era în stradă. În acel moment l-am apucat pe tatăl meu de gulerul de la haină ca să nu cadă peste balustradă de la balcon, după care l-am tras în casă.

În data de 17 spre 18.12.1989 la ora 24.05 tatăl meu a murit în braţele mele.

În data de 18.12.1989 dimineaţa, în jurul orelor 2-2.30 m-am deplasat pînă în Piaţa Doina la maistrul meu pentru a-l ruga să îmi facă un sicriu pentru tatăl meu, dar n-am mai apucat să ajung la dînsul, pentru că am fost reţinut şi dus la Secţia de Miliţie de pe B-dul Calea Şagului. Am fost eliberat după cîteva ore şi am plecat direct acasă.

Fiind şocat şi traumatizat de toate cele întâmplate, a urmat o perioada în care aveam coşmaruri, nu puteam dormi, apărându-mi mereu în minte acele momente cu privire la moartea tatălui meu. Acestă traumă şi coşmaruri le am şi acum, după 21 de ani de la moartea tatălui meu.

În dimineaţa zilei de 18.12.1989 s-au prezentat la domiciliul meu patru (4) persoane din care două de la pompele funebre, iar ceilalţi doi de la armată spunându-mi că trebuie să ridice un cadavru împuşcat de la domiciliu pentu a-l transporta la morga Spitalului Judeţean, eu le-am spus să vină mai târziu că mama nu-i acasă, în acel moment cei doi din armată m-au împins şi m-au pus cu faţa la perete şi m-au ameninţat cu arma că dacă nu-i las să-l ia ajung lângă el. Pînă la urmă m-am supus ordinelor şi am asistat neputincios şi fără apărare cum îl iau pe tata din casă şi îl duc la morgă.

În dimineaţa zilei de 19.12.1989 m-am deplasat împreună cu mama şi sora mea la morga Spitalului Judeţean pentru a ridica trupul neînsufleţit al tatălui meu pentru a-l înmormînta creştineşte. Îndreptîndu-ne spre morga spitalului am fost opriţi de un cordon de militari spunîndu-ne că nu avem voie să intrăm la morgă. Am încercat să le spun că trebuie să luăm trupul tatălui meu ca să-l înmormântăm, aceştia ne-au împins şi ameninţat că ne vor împuşca.

Trupul tatălui meu a fost transportat la crematoriu “Cenuşa” din Bucureşti unde a fost incinerat.

Ca urmare a evenimentelor care mi-au marcat copilăria neavând un sprijin din partea tatălui meu în luarea unor decizii în viaţa profesională, cât şi în viaţa familială; fiind singurul care putea să întreţină familia, la numai 17 ani am fost nevoit de înprejurări  să-mi găsesc de lucru, renunţând la studii pentru a-mi întreţine mama şi sora minoră.

Un alt moment dezamăgitor din viaţa mea a fost atunci când toţi părinţii îşi conduceau copiii la unităţile militare pentru a satisface serviciul militar, numai eu am fost nevoit de soartă să plec neînsoţit de ambii părinţi.

Un alt dureros moment al vieţii mele a fost atunci când m-am căsătorit neavându-i alături pe ambii părinti cum, de altfel, au fost din partea soţiei, pentru a-mi călăuzi paşii şi a-mi da sfaturi privind viaţa de familie. La fel de trist şi dureros pentru mine a fost şi momentul în care mi s-a născut singurul copil, iar tatăl meu nu s-a putut bucura de privilegiul de a fi bunic şi de a-şi ţine în braţe nepoata.

De toate aceste bucurii şi multe altele, tatăl meu nu s-a putut bucura, fiindu-i curmata viaţa cu mult prea repede decât era normal.

Ca urmare a tuturor celor întâmplate în cei 21 de ani de la moartea tatălui meu au fost momente în viaţa mea în care am fost pus în situaţia de a-mi fi ruşine că sunt  un fiu de erou martir, pentru că unii mă făceau milog, cerşetor şi multe alte cuvinte grele pe care le-am îndurat în cei 21 de ani, şi nu cred  că meritam aceste jigniri din partea societăţii, dar dacă îl aveam pe tatăl meu alături de mine nu mi se întîmplau toate aceste suferinţe pe care şi acum le am şi le simt în suflet.

Am ajuns, la 21 de ani de la Revoluţia Română, să-mi pierd prietenii cu care am copilărit, o parte din cunoştinţele pe care le aveam, iar acum am ajuns să fiu dat la o parte din societate doar pentru simplul fapt că sunt fiu de erou martir.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Pe acest link găsiţi la minutul 11:00 la 11:30 imagini cu Sava Florica (Avertisment: scena de la minutul 11:00 la 11:30 este tulburătoare şi o arată pe Sava Florica in ultimele ei ore de viaţă.)

http://www.youtube.com/watch?v=c3A6IiaOWhs

Sava Florica - Erou Martir (n3.09.1956 - d31.12.1989)

Sava Florica, 33 de ani, mamă a doi copii,  vinzatoare la Loto-pronosport in cartierul Fabric, impuscata din mers, in Piata Traian Florica în data de 17 decembrie 1989 în Piaţa Traian, lângă Farmacia Kovacs.

Barzeanu Atanasie, 65 ani, medic primar, doctor in stiinte, chirurg, Spitalul Judetean Timisoara

“…sintem deci in 18 decembrie…Pe la orele doua si patruzeci, cind inchideam o operatie–Sava Florica, 33 de ani, vinzatoarela Loto-pronosport in cartierul Fabric, impuscata din mers, in Piata Traian, dintr-un ARO, pacienta prezentindu-se o echimoza cu distrugerea tesuturilor (plaga in diametru de15 centimetri), a tesuturilor din regiunea epigastrica, inclusiv a muschilor drepti abdominali, cu ruptura a colonului ascendent transvers si a jejuno-ileonului, fiind in stare de soc grav traumatic, hemoragic–, fara sa-mi poti explica nici macar acum cu ce fel de gloante a putut fi lovita, pentru ca nu am identificat nici orificiul de iesire si nici pe cel de intrare, a venit o asistenta dela Chirurgie I, care mi-a spus sa merg la domnul Ignat.”

Titus Suciu, Reportaj cu Sufletul la Gura, (Editura Facla 1990), pp. 133-134.

Sursa: http://romanianrevolutionofdecember1989.com/

Fiul Floricăi Sava vorbeşte despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi prin ce traume a trecut:

“Ce uşor este pentru acei oameni care au uitat deja ce a însemnat Revoluţia din 1989, doar să vorbească despre ea. Nu şi pentru mine, fiul celei care a fost Sava Florica – mama mea.

Eram o familie obişnuită: mama – Sava Florica, tata – Sava Iosif, sora mea – Sava (acum Feşiu) Ramona Dorina şi eu – Sava Iosif Florian.

În decembrie 1989 eram un copil de 13 ani şi jumătate. Pe data de 17 decembrie 1989 eram cu mama mea în Piaţa Traian, deoarece acolo avea locul de muncăla Loto-Prono, toată lumea din jur a început să fugă, se trăgeau focuri de armă. A trecut un Aro din care se trăgea. Mama a căzut la pământ şi alte persoane de lângă noi. Cu ajutorul unor persoane am reuşit să o duc pe mama la spital împreună cu încă o femeie. Nu m-au lăsat să stau lângă ea.

De aici a început coşmarul vieţii mele. Pe 31 decembrie 1989, aproape de miezul nopţii, mama mea a murit. Credeam că e un vis urât şi aşteptam să mă trezesc.Sora mea şi cu mine am rămas singuri, fără mamă şi cu un tată care, din cauza suferinţei pierderii soţiei, şi-a găsit refugiul în alcool.

Pentru mine copilăria a luat sfârşit. La 16 ani m-am lăsat de şcoală. Dacă mama era lângă mine nu ar fi acceptat acest lucru, dar nu mă mai puteam întreţine financiar la şcoală. Fără mama nu mai exista nimic în jurul nostru.

Am plecat în armată. La jurământ îmi aşteptam familia: pe sora mea şi pe tata. Pentru alţi soldaţi au venit şi mamele. A fost dureros şi acest moment. Şi mai dureros a fost când m-am căsătorit. Multe evenimente din viaţa mea le-am trăit cu durere în suflet că mama nu mai este lângă mine, dar niciodată nu mi-am dat seama că eram dărâmat psihic şi sufleteşte din acest motiv. Eram tot timpul agitat şi nervos. Din cauza stării mele era să-mi distrug căsnicia.

De 22 de ani, luna decembrie nu-mi adduce bucurie şi cadouri aşa cu le aduce acelor oameni, dacă îi pot numi oameni pe cei care au răpit-o pe mama de lângă noi. Decembrie îmi aduce numai lacrimi şi durere în suflet.

Copiii acelor indivizi vinovaţi de moartea mamei mele nu se vor putea pune niciodată în locul meu. Ei au fost îngrijiţi şi iubiţi de mamele lor. Eu şi sora mea de cine?

                                                                                              Iosif FlorianSava”

Fiica Floricăi Sava vorbeşte despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi prin ce traume a trecut:

Mă numesc Feşiu (născută Sava) Ramona Dorina şi sunt unul dintre nefericiţii copii care au rămas fără mamă în urma Revoluţiei din Decembrie 1989.Când a muri mama aveam aproape12 ani, vârstă la care orice copil are nevoie mai mare de mama lui. A trebuit să mă maturizez pe când alţi copii erau în toiul copilăriei. M-am trezit peste noapte că, la 12 ani, trebuie să gătesc, să spăl rufe şi să drămui lucrurile prin casă.

Din cauza depresiei, tata a luat-o pe calea alcoolului. Sprijinul meu sufletesc a fost fratele meu Iosif-Florian. E tare greu să pierzi tot ce cândva se putea numi o familie, cu mamă şi cu tată. La şcoală nu a avut cine s; mă ţină cu bani şi sprijin, aşa că am lăsat-o.

Oare de ce am avut parte în viaţă numai de suferinţă?

Am suferit mereu că mama nu putea veni la şedinţele cu părinţii, tata nu îşi permitea să ne mai ducă într-o vacanţă sau să ne trimită într-o tabără. Eu nu am fost un copil ca toţi ceilalţi.

La 18 ani m-am angajat şi la 18 ani şi jumătate m-am măritat. Dacă mama era lângă mine, nu se întâmpla aşa. Ca fată aveam nevoie de multe sfaturi pe care tata şi fratele meu nu au reuşi şi poate nici nu au ştiut să mi le dea.

La rândul meu am doi copii, o fată şi un băiat. Iar, cum niciodată un necaz nu vine singur, în 2006 pe 1 noiembrie am rămas văduvă. In acel moment am simţit şi mai tare lipsa mamei mele.

Crăciun fericit eu nu mai rostesc de 20 de ani. Aş da 20 de ani din viaţa mea numai să fie mama lângă mine.

Mă întreb dacă acei oameni care sunt vionvaţi de moartea mamei mele se pot uita în ochii mei, un copil nevinovat, să-mi spună “Sărbători fericite”, ştiind că armele lor ne-au furat-o pe mama.

                                                                       Ramona Dorina Feşiu (născută Sava)